Îmi amintesc vag că era noapte... eram cu picioarele pe jumătate scufundate în acea apă mlăștinoasă. Era întuneric beznă și simțeam un miros puternic de sulf. Mă durea îngrozitor capul. La un moment dat am auzit o voce undeva în îndepărtare după care o lumină puternică m-a orbit. Tremuram de frig, mă simțeam ca un sloi de gheață. E tot ce îmi amintesc. Când m-am trezit în pat acasă, eram convins că fusese doar un vis ciudat. Mă trezise telefonul în miez de noapte, înainte să răspund m-am uitat la ceas; era 03.10. Vocea mamei mele, plângând, mă ruga să mă duc la spital... nu mi-a zis mai multe, doar să mă grăbesc. Mi-am tras o pereche de jeans pe mine și sacoul ce îmi era la îndemână. În 20 de minute eram la spital. Tatăl meu era în comă, medicii bănuiau un atac de cord... nu dădea semne de ameliorare. I se întâmplase în somn, cel puțin asta susținea mama. Am stat alături de tatăl meu timp de o oră, înainte de a intra în sala de operație. Medicii îi dăduseră slabe șanse de supraviețuire. Operația pe cord a durat puțin și aveam senzația că tot ceea ce se întâmplase nu era real.
Îmi priveam tatăl din spatele unui geam al sălii de reanimare. Intrarea era interzisă. Părea că doarme, dar spre deosebire de dinainte de intervenție, acum îl vedeam străveziu la față. Mama plângea și se ruga la Dumnezeu. Eu încercam să înțeleg ce se întamplase cu adevărat, tatăl meu era un bărbat puternic, sportiv... nu puteam să cred ca ar fi avut probleme de inimă. În sala de reanimare nu era singur. Alături de el era o tânără de vreo 25 de ani, legată la o sumedenie de mașinării medicale. Avea un păr lung și blond, iar pielea impresionant de albă. O asistentă mă informase că era într-o stare gravă, după un accident stradal. Nu știau exact cine este, nu avea documente și nici alte indicii pentru a putea fi identificată. Nu o vedeam bine prin geam, dar asistenta îmi spunea că era extrem de frumoasă. După câteva ore starea tatălui meu se stabilizase, dar era inconștient; aceeași expresie ștearsă, aceeași culoare străvezie. Ne-au dat voie să intrăm în camera de reanimare. Asistenta ne-a separat de tânăra blondă cu o perdea cenușie. Mi-am mângâiat tatal. Mâna îi era rece ca gheața. În aceeași secundă am avut un flash-back din visul din acea noapte și aceeași senzație de răceala îmi invadase corpul. Involuntar, am întors privirea spre patul tinerei de alături: întrezăream ochii săi. Erau larg deschiși, iar pupilele dilatate... mă fixau îngrozitor. Poate tulburat de vis, senzația de înghețare fizică și privirea tinerei... toate astea m-au împins să înlătur perdeaua și să mă apropiu de patul ei. Avea ochii mari albaștri, sticloși... părea foarte speriată.
- Te-ai trezit? Stai să chem asistenta!, i-am zis în șoaptă. Ceea ce nu observasem din spatele geamului, acum îmi atrăgea privirea insistent: tânăra își pierduse în accident mâna dreaptă. Deși ochii îi erau deschiși și mă urmăreau fără să clipească, restul corpului nu dădea semne de viață.
- Dany, ieși de-acolo!, îmi șoptește răstit mama... Vin asistentele!...
- Vă rog să vă îndepărtați de pat! îmi fulgeră o asistentă învârstă. Cercetează câteva din aparate, după care, senină, începe să scrie ceva în fișa pacientei.
Fiind mult mai înalt reușesc să privesc peste umărul asistentei, pe foaia pe care o completa: "ora decesului 10.31". Cu un gest mecanic îi închide pleoapele. Eu sunt încă sub șoc. Auzeam clar țiuitul aparatului ce anunța moartea tinerei, dar refuzam să accept ideea. Mă privise cu câteva clipe înainte! Nu puteam să-mi fi imaginat!
- Vă rog să părăsiți camera, îmi spune cu o voce calmă cealaltă asistentă, adăugând: îl vom transfera și pe domnul într-un alt salon. Trebuie să ne ocupăm de ea acum, ne scuzați!
- Te-ai trezit? Stai să chem asistenta!, i-am zis în șoaptă. Ceea ce nu observasem din spatele geamului, acum îmi atrăgea privirea insistent: tânăra își pierduse în accident mâna dreaptă. Deși ochii îi erau deschiși și mă urmăreau fără să clipească, restul corpului nu dădea semne de viață.
- Dany, ieși de-acolo!, îmi șoptește răstit mama... Vin asistentele!...
- Vă rog să vă îndepărtați de pat! îmi fulgeră o asistentă învârstă. Cercetează câteva din aparate, după care, senină, începe să scrie ceva în fișa pacientei.
Fiind mult mai înalt reușesc să privesc peste umărul asistentei, pe foaia pe care o completa: "ora decesului 10.31". Cu un gest mecanic îi închide pleoapele. Eu sunt încă sub șoc. Auzeam clar țiuitul aparatului ce anunța moartea tinerei, dar refuzam să accept ideea. Mă privise cu câteva clipe înainte! Nu puteam să-mi fi imaginat!
- Vă rog să părăsiți camera, îmi spune cu o voce calmă cealaltă asistentă, adăugând: îl vom transfera și pe domnul într-un alt salon. Trebuie să ne ocupăm de ea acum, ne scuzați!
Asistentele nu erau deloc îndurerate, păreau chiar fericite de moartea fetei.
Mama se îndreptase deja spre ușă. Mă chinuiam să îmi găsesc cuvintele pentru a spune asistentelor de privirea tinerei, dar nu reușeam să rostesc nimic. Am rămas pe coridor până au decuplat tânăra defunctă de la toate aparatele la care fusese conectată. A durat ceva mai mult. Au scos-o într-un sac albastru cu fermoar. Nu puteam să-mi scot din minte privirea disperată din ochii ei. Doctorul care îl operase pe tata s-a apropiat de noi și, zâmbind, ne-a informat că urma să ne mute în salonul 103 de la etajul 1. Mama era extrem de îndurerată, vorbea foarte puțin și plângea mai mereu.
După ce ne-am instalat în noul salon, văzând că tatăl meu era aparent bine... mi-am permis să-mi iau o pauză de o țigară. Nu fumasem deloc. Oboseala începea să-și impună amprenta asupra fizicului meu. Cred că am greșit butonul liftului. Am ajuns cu totul in altă parte, iar fraier cum sunt... mi-am dat seama de gafă abia după ce se închiseseră ușile liftului. Așa am ajuns la un alt nivel. Nu știam dacă era un demisol sau subsol ori vreun etaj intermediar... oricum, nici vorbă de geamuri, doar culoare iluminate puternic. Ce era să fac? M-am îndreptat spre ușa marcată exit. De fapt asta și urmăream: o gură de aer curat, o țigară, poate chiar două! Ieșirea ducea spre o curte interioară... "Futu-i!" Asta e, mi-am aprins țigara. Era ciudat pentru că nu auzeam niciun zgomot, doar respirația mea, ca și când aș fi fost singur pe lume! Terminasem țigara și vroiam să mă întorc în labirintul spitalului pentru a găsi ieșirea care mă interesa. Simțeam nevoia și de o cafea dublă. "Futu-i!" bis. Nenorocita de ușă se deschidea doar din interior! Mă uit în jur și, ca-ntr-un film horror, iau toate ușile la rând! A doua mi se deschide, dar înainte de a mă simți ușurat... îmi atrage atenția o tăbliță: morgă. Ușile larg deschise. O targă în prim plan. Habar n-am ce m-a împins să intru acolo, doar aveam culoarul in dreapta... care m-ar fi condus cu siguranță unde vroiam! Pe targă, sacul albastru. În sacul albastru, o tânără blondă. Ochii sticloși și mari mă priveau disperați! Pupilele se mișcau! Fata nu era moartă! "Futu-i!" tris.
Clar că trebuia să fie un coșmar! O ating... era rece și ea... îmi clipește din ochi și totul e cât se poate de real. Mă uit din nou la brațul ei amputat. În sala de reanimare era bandajată... acum vedeam toate detaliile și nu erau ușor de privit. Plus că îi rămăseseră găuri enorme acolo unde fusese legată de aparate.
- Te doare? Poți să vorbești? Eu nu mai înțeleg nimic! E absurd!
Ea îmi clipește.
- Stai așa... dacă vrei să-mi răspunzi cu "da", închide ochii o singură dată! Poți?
Îmi clipește din nou, încet.
- Dacă e "nu", de două ori! Spune-mi, mai știe cineva de condiția ta?
Da.
- Ei ți-au făcut asta?
Da.
- Deci nu sunt nebun, ei știu tot?
Da. Nu-mi venea nicio întrebare cu răspuns da/nu ca să aflu mai multe. Ce era de făcut? Îi spun că revin în câteva secunde, o asigur că nu o părăsesc. Ies din morgă și încep să verific din nou toate ușile de pe coridor. Într-un final una se deschide. Era goală. Un geam mare cu gratii și atât. Mă întorc la blondă. Împing targa pe care era așezată și o mut în camera ce o descoperisem mai devreme.
- Mă duc să aduc ajutoare. Voi suna la poliție. Ai încredere în mine... nu știu ce dracu' se petrece aici, dar nu va rămâne așa! Ok?
Clipește în semn de aprobare. Ies și închid ușa. Reiau coridorul. În dreapta mi se deschide un nou culoar, iar la capătul lui văd liftul. Mă uit din nou împrejur. Lângă mine, o măsuță. Întorc măsuța spre perete, într-o poziție aparte. Vroiam să îmi las indicii. Aștept liftul. Recunoc ieșirea spre curtea interioară unde fumasem. Eram la subsol, era aprins becul respectiv în lift. Apăs etajul 1. Telefonul îl aveam în sacoul ce-l lăsasem în salonul tatălui meu. Cobor din lift. Mama era afară, pe o băncuță, plângând în hohote.
- Dany, tata s-a dus!!! Sunt, sunt...
- Ce? Nu! Te rog, nu-mi spune asta!
- Ce ne facem fără tata, Dany?
Simt că-mi pierd echilibrul... Mă uit în salon... Tata era înconjurat de aceleași asistente... Îmi spun pe un ton arogant să ies, iar eu izbucnesc... și țip:
- Du-te-n pizda mă-tii de proastă! E tatăl meu, nenorocito! Ce dracu' i-ați făcut?
O împing pe nenorocită și ea mă privește, râzând în hohote. Tatăl meu avea ochii deschiși, mari și sticloși... mă privea îngrozit... parcă îi auzeam urlând!
- Futu-vă mama voastră de curve! Ce le faceți aici pacienților?
O îmbrâncesc pe asistenta ce-mi râdea în nas. După care... pauză. Simt încă o dată că îmi îngheață corpul. Aud râsetele nenorocitei...
E întuneric. Mă ustură ochii. Încerc să-mi duc mâinile la ochi... dar sunt imobilizat. Totuși, reușesc să-mi deschid ochii... eram cu ei închiși, de asta era întuneric. Eram tot în spital. Lumina îmi deranja ochii. Stăteam pe un pat. În dreapta mea, blonda mutilată. Mă mângâie pe față cu mâna dreaptă, cea care îi fusese amputată.
- Dany, iubire! Te-ai trezit! Nu ai idee ce fericită sunt!, îmi spune sărutându-mi fruntea.
Încerc să vorbesc. Îmi simt buzele ferecate. Nu pot să mă mișc, sunt paralizat!
Se apropie de mine medicul. Era tatăl meu! Tatăl meu era medicul! Asistenta, în spatele lui. Mama? Înnebunisem?
- Nu vă faceți griji, sunteți încă sub efectul anesteziei și al sedativelor. Nu vă forțați să vorbiți, încercați să dormiți, îmi zice tata.
Privesc ceasul de pe perete. 10.31
Mama se îndreptase deja spre ușă. Mă chinuiam să îmi găsesc cuvintele pentru a spune asistentelor de privirea tinerei, dar nu reușeam să rostesc nimic. Am rămas pe coridor până au decuplat tânăra defunctă de la toate aparatele la care fusese conectată. A durat ceva mai mult. Au scos-o într-un sac albastru cu fermoar. Nu puteam să-mi scot din minte privirea disperată din ochii ei. Doctorul care îl operase pe tata s-a apropiat de noi și, zâmbind, ne-a informat că urma să ne mute în salonul 103 de la etajul 1. Mama era extrem de îndurerată, vorbea foarte puțin și plângea mai mereu.
După ce ne-am instalat în noul salon, văzând că tatăl meu era aparent bine... mi-am permis să-mi iau o pauză de o țigară. Nu fumasem deloc. Oboseala începea să-și impună amprenta asupra fizicului meu. Cred că am greșit butonul liftului. Am ajuns cu totul in altă parte, iar fraier cum sunt... mi-am dat seama de gafă abia după ce se închiseseră ușile liftului. Așa am ajuns la un alt nivel. Nu știam dacă era un demisol sau subsol ori vreun etaj intermediar... oricum, nici vorbă de geamuri, doar culoare iluminate puternic. Ce era să fac? M-am îndreptat spre ușa marcată exit. De fapt asta și urmăream: o gură de aer curat, o țigară, poate chiar două! Ieșirea ducea spre o curte interioară... "Futu-i!" Asta e, mi-am aprins țigara. Era ciudat pentru că nu auzeam niciun zgomot, doar respirația mea, ca și când aș fi fost singur pe lume! Terminasem țigara și vroiam să mă întorc în labirintul spitalului pentru a găsi ieșirea care mă interesa. Simțeam nevoia și de o cafea dublă. "Futu-i!" bis. Nenorocita de ușă se deschidea doar din interior! Mă uit în jur și, ca-ntr-un film horror, iau toate ușile la rând! A doua mi se deschide, dar înainte de a mă simți ușurat... îmi atrage atenția o tăbliță: morgă. Ușile larg deschise. O targă în prim plan. Habar n-am ce m-a împins să intru acolo, doar aveam culoarul in dreapta... care m-ar fi condus cu siguranță unde vroiam! Pe targă, sacul albastru. În sacul albastru, o tânără blondă. Ochii sticloși și mari mă priveau disperați! Pupilele se mișcau! Fata nu era moartă! "Futu-i!" tris.
Clar că trebuia să fie un coșmar! O ating... era rece și ea... îmi clipește din ochi și totul e cât se poate de real. Mă uit din nou la brațul ei amputat. În sala de reanimare era bandajată... acum vedeam toate detaliile și nu erau ușor de privit. Plus că îi rămăseseră găuri enorme acolo unde fusese legată de aparate.
- Te doare? Poți să vorbești? Eu nu mai înțeleg nimic! E absurd!
Ea îmi clipește.
- Stai așa... dacă vrei să-mi răspunzi cu "da", închide ochii o singură dată! Poți?
Îmi clipește din nou, încet.
- Dacă e "nu", de două ori! Spune-mi, mai știe cineva de condiția ta?
Da.
- Ei ți-au făcut asta?
Da.
- Deci nu sunt nebun, ei știu tot?
Da. Nu-mi venea nicio întrebare cu răspuns da/nu ca să aflu mai multe. Ce era de făcut? Îi spun că revin în câteva secunde, o asigur că nu o părăsesc. Ies din morgă și încep să verific din nou toate ușile de pe coridor. Într-un final una se deschide. Era goală. Un geam mare cu gratii și atât. Mă întorc la blondă. Împing targa pe care era așezată și o mut în camera ce o descoperisem mai devreme.
- Mă duc să aduc ajutoare. Voi suna la poliție. Ai încredere în mine... nu știu ce dracu' se petrece aici, dar nu va rămâne așa! Ok?
Clipește în semn de aprobare. Ies și închid ușa. Reiau coridorul. În dreapta mi se deschide un nou culoar, iar la capătul lui văd liftul. Mă uit din nou împrejur. Lângă mine, o măsuță. Întorc măsuța spre perete, într-o poziție aparte. Vroiam să îmi las indicii. Aștept liftul. Recunoc ieșirea spre curtea interioară unde fumasem. Eram la subsol, era aprins becul respectiv în lift. Apăs etajul 1. Telefonul îl aveam în sacoul ce-l lăsasem în salonul tatălui meu. Cobor din lift. Mama era afară, pe o băncuță, plângând în hohote.
- Dany, tata s-a dus!!! Sunt, sunt...
- Ce? Nu! Te rog, nu-mi spune asta!
- Ce ne facem fără tata, Dany?
Simt că-mi pierd echilibrul... Mă uit în salon... Tata era înconjurat de aceleași asistente... Îmi spun pe un ton arogant să ies, iar eu izbucnesc... și țip:
- Du-te-n pizda mă-tii de proastă! E tatăl meu, nenorocito! Ce dracu' i-ați făcut?
O împing pe nenorocită și ea mă privește, râzând în hohote. Tatăl meu avea ochii deschiși, mari și sticloși... mă privea îngrozit... parcă îi auzeam urlând!
- Futu-vă mama voastră de curve! Ce le faceți aici pacienților?
O îmbrâncesc pe asistenta ce-mi râdea în nas. După care... pauză. Simt încă o dată că îmi îngheață corpul. Aud râsetele nenorocitei...
E întuneric. Mă ustură ochii. Încerc să-mi duc mâinile la ochi... dar sunt imobilizat. Totuși, reușesc să-mi deschid ochii... eram cu ei închiși, de asta era întuneric. Eram tot în spital. Lumina îmi deranja ochii. Stăteam pe un pat. În dreapta mea, blonda mutilată. Mă mângâie pe față cu mâna dreaptă, cea care îi fusese amputată.
- Dany, iubire! Te-ai trezit! Nu ai idee ce fericită sunt!, îmi spune sărutându-mi fruntea.
Încerc să vorbesc. Îmi simt buzele ferecate. Nu pot să mă mișc, sunt paralizat!
Se apropie de mine medicul. Era tatăl meu! Tatăl meu era medicul! Asistenta, în spatele lui. Mama? Înnebunisem?
- Nu vă faceți griji, sunteți încă sub efectul anesteziei și al sedativelor. Nu vă forțați să vorbiți, încercați să dormiți, îmi zice tata.
Privesc ceasul de pe perete. 10.31
by Geza Kolab
Pentru Dahlia (10.31)
Geza Kolab
Un comentariu:
:O
Trimiteți un comentariu