GEZA KOLAB
Love is hate, like truth the reason to lie
Sex your style! Find your VIP side!

miercuri, 20 ianuarie 2010

Un sfert de secol

Azi nu voi vorbi despre maturitate la 25 de ani, ci voi expune răspunsul pe care mi l-am dat singur, la o întrebare ce mă macină de ceva timp: "Vârsta este doar o cifră? Vârsta este metrica stadiului de degradare celulară a unui organism?".

Îmi amintesc că încă din primii ani de liceu îmi doream cu ardoare să devin adult. Să plec din orășelul natal și să urc pe scara socială departe de toți cei pe care i-am cunoscut până în momentul x. Împlinesc 25 de ani și realizez cu mare stupoare că Eu nu m-am schimbat cu nimic, nu am devenit peste noapte adult și nici nu gândesc diferit față de acum 10 ani. Sunt adult pe buletin, matur în gândire de când mă știu, cu ceva experiențe de viață în plus, dar dispus să fac aceleași alegeri azi, ca și acum 10 ani. Sunt mai puțin ingenuu, dar substanța a rămas neschimbată. Sunt același non-conformist, același îngâmfat, același avangardist, același inadaptat al societății actuale. Cred că doar învățământul ne ține departe de viața "reală" și în pântecele familiei. O dată terminate studiile se devine, peste noapte, adult. Și gata, se începe viața!

Lăsând deoparte discursul educației în instituții, care de cele mai multe ori se dovedește a fi fost inutilă, doar hazardul ne împinge spre viitorul personal. Zic hazard pentru că teoria "prin ambiție, trudă și sudoare se atinge orice scop" este o glumă de prost gust. Cariera nu ne-o construim singuri, ci pe bazele unor coincidențe favorabile sau nefavorabile (care se dovedesc, de cele mai multe ori, exact ceea de ce aveam nevoie). Astea în cazurile fericite. Viața este de cele mai multe ori nefericită, cu o serie de neîmpliniri care amărăsc cotidianul și pe care le purtăm în suflet toată viața; din punctul meu de vedere, pentru a fi satisfăcuți de propria existență, ajunge să riscăm și să fructificăm orice ocazie. Chiar dacă ne aventurăm constienți într-un episod negativ, nu trebuie să-l privim niciodată cu regret. Explic ideea mea. La sfârșitul vieții este important ca în spatele nostru să rămână un trecut, să rămână o poveste interesantă de relatat, absolut nu banală, ci demnă de un film (deseori cele mai bune filme sunt bazate pe realități nu tocmai fericite). Cred că obligația fiecăruia dintre noi este de a da maximul întotdeauna, în bine sau în rău. Și să o facem responsabili și cu mândrie. Aici ating un alt punct sensibil. De când infatuarea sau lauda de sine este un defect? Eu refuz să sufăr de modestie (și bine fac!). Despre asta într-un alt post.

Înapoi la vârstă, mă îndrept adeseori spre vârstnici, care îmi spun că se simt în interior, spiritual și cognitiv vorbind, se simt la fel ca la 20 de ani. Surprinzător este că ar lua-o de la capăt încă o dată, dacă corpul le-ar permite-o. Cred că am voie să subliniez ideea că o cifră reprezintă doar vârsta și capacitatea unui organism de a reacționa cu mediul înconjurător, dar intelectul nu se supune timpului. Ne săturăm de viață numai în clipa în care corpul nu ne mai ascultă comenzile, când nu mai suntem proprii noștri stăpâni.

Am fost întrebat de curând de ce îmi este frică în general și am răspuns senin că doar de o moarte subită; mi-e teamă că nu voi avea timp suficient pentru a realiza tot ceea ce mi-am propus. Însă, interlocutorul meu nu știa că nu mă refeream neapărat la o moarte precoce, undeva la 30 de ani, ci la faptul că nu îmi vor ajunge nici 100 de ani de viață pentru a-mi finaliza toate proiectele.

Dacă vârsta spirituală este mereu aceeași, de ce să ne împotrivim relațiilor inedite între un tânăr și un matur? Auzim comentarii maligne cum că singurul motiv pentru care două persoane cu diferențe substanțiale de vârstă nu ar putea avea nimic în comun, dimpotrivă, că ar profita doar unul de pe urma celuilalt: bătrânul de corpul frumos al celui tânăr, iar acesta din urmă ar avea de câștigat o anumită poziție sau favoruri de ordin material-social. Și chiar dacă ar fi așa... de ce să excludem sinceritatea acestui tip de raport? De ce nu am putea accepta armonia ca element central al acestei relații neobișnuite? Militez împotriva discriminării și din acest punct de vedere. Nu hotărât celor care își permit să judece relațiile intime ale altor persoane, mai ales în condițiile în care nu se cunosc detalii de niciun fel. Și îmi mai pun încă o întrebare: oare nu e legitim acest schimb frumusețe-bani? Nu ăsta e și scopul unei relații intime, anume atingerea iluziei sentimentului de fericire? Nu asta căutăm toți? Împlinirea de sine? Mie, bărbat la 70 de ani (cu riduri și burtă și un cont barosan) mi se rupe dacă trebuie să fac cadouri scumpe și să alint o domniță tânără și superbă, atât timp cât doarme noapte de noapte în brațele mele și îmi este fidelă (s-ar putea să nu îmi pese dacă îmi este sau nu fidelă, dar acesta este un alt discurs). Cum tot mie, femeie de 25 de ani, frumoasă și pasionată de lux, mi se rupe de ceea ce scriu ziarele de scandal, atât timp cât nu îmi lipsește nimic și sunt alintată de un bărbat puternic, care ar face orice pentru a mă face fericită. Nici viața sexuală nu ar merge prost cu Viagra, Cialis și alte cele! Cred că bârfele sunt iscate de invidioși, de cei care ar face înzecit, în locul personajelor comentate/criticate. Dar fiecare cu șansa lui! Aleluia!

Și, din nou, vârsta rămâne o cifră. Cu trecerea anilor, dacă nu ar fi oglinzile sau copiii care cresc, altfel spus, fără probe ale îmbătrânirii, ne-am simți neschimbați. Altfel nu am exclama cu surprindere "Ce-am îmbătrânit!", atunci când, după ani, ne-am întâlni cu foști prieteni sau colegi, alături de care ne depănăm amintiri și ne lăudăm cu copiii ajunși la facultate. "Ce-am îmbătrânit! Parcă numai ieri ne jucam pe stradă..." Eu nu mă simt nicio clipă mai bătrân decât acum 10 ani și mă îngrozește gândul că voi avea aceeași senzație și la 50 de ani! Tocmai din aceste considerente încerc, pe cât posibil, să mă mențin mereu tânăr, să mă îngrijesc, să practic yoga, să mănânc puțin și sănătos, pentru a conserva aspectul fizic cât mai proaspăt. Vreau să mă uit în oglindă și să mă văd mereu tânăr. Cu ceva ajutor bisturicesc am mari șanse (vezi starurile internaționale)!

Mă întorc în anii liceului, atunci când pe clasa a 9-a mă uitam cu admirație spre cei din clasa a 12-a și îi vedeam atât de maturi... Ajuns în locul lor, mi-am dat seama că eram la fel de copil, la fel de "nepregătit" în ale vieții. Și atunci mi-am pus aceeași întrebare: "E vârsta doar o cifră?". De fapt, ne reprezintă o cifră? Vorbind despre maturitate în general, cunoaștem cu toții oameni maturi cu un mod de gândire pueril ori tineri cu un bagaj de experiențe demn de invidiat, de o maturitate surprinzătoare. Pe mine nu mă mai surprind astfel de situații. E normal; esențial e ca cei în cauză să se simtă bine în propria lor piele, să poată în orice clipă să strige "sunt mândru de ceea ce sunt!". E ok să fii matur, cum e ok să fii imatur. Nu e o alegere, e un mod de a se expune și de a trăi, e o filosofie de viață, în cele din urmă.

Împlinind un sfert de secol și realizând atât de puține lucruri (care totuși impresionează mulți oameni), mă regăsesc trist și conștient că viața pe Terra este mult prea scurtă pentru un om. Dar nu disper! Nu voi avea timp să realizez tot, dar voi avea timp să împlinesc foarte multe proiecte. Trebuie să învățăm cu toții să ne mulțumim cu ceea ce ne oferă viața și să încercăm pe cât posibil să nu ne plângem de nimic. Cea mai bună rețetă este compararea cu ceilalți din jur. Funcționează în orice context. Sunt atâția oameni pe lumea asta care stau mult mai prost decât noi... așa că disperarea nu e constructivă, ci trebuie evitată. Trebuie să ne dedicăm viața prezentului și să ne proiectăm mereu în viitor. Iar trecutul să îl pregătim pentru un posibil scenariu de film. Asta până la următoarea reîncarnare, când vom avea șansa de a trăi o altă experiență de viață.



Să ciocnim pentru următorul sfert de secol!

by Geza Kolab

Niciun comentariu: