Dependenta de s-EX

A fi spontan este o virtute, fara indoiala. Spontaneitatea ar trebui sa faca parte din disciplinele scolare obligatorii intrucat ne-ar scuti de multe batai de cap. Exista metode certificate prin care un individ pragmatic si moderat poate sa devina peste noapte spontan? Ei bine, da; hotarat, da!

Eram intr-o perioada neagra, simteam cum lumea se prabusea in jurul meu neconditionat in timp ce luptam cu disperare sa ma opun sortii. Intr-un moment de pur rationalism m-am regasit punandu-mi in balanta ultimele luni de supravietuire cotidiana. Nu era mare lucru de contabilizat: cateva iesiri impuse de imprejurari, putine ore de somn - mult prea multe ore risipite in fata calculatorului, intalniri fugitive de sex anonim, multe tigari, refugierea intre patru pereti si negarea realitatii tridimensionale. Uram orice propunere, orice plan care m-ar fi scos din monotonie. Totul era previzibil, singurele iesiri voite si placute erau cele care aveau ca scop sexul. Atunci ma aranjam, ma imbracam cu atentie si aveam grija sa sclipesc in Armani, Dolce, Dior sau Prada. Nu e pasiunea pentru "labels", ci doar obsesia pentru designul de calitate. Unii dintre amantii mei nu auzisera niciodata de brand-uri, dar la pat afisau dotari demne de chiloteii mei Cavalli. In perioada aceea nu imi alegeam partenerii de sex dupa criteriile clasice... starea mea apatica ma determinase sa imi doresc doar sex, fara implicatii de niciun fel. Total opus principiilor mele, dar si selectiei artificiale, imi ofeream trupul delicat oricarui barbat viril care ma convingea ca ar fi reusit sa-mi produca orgasme multiple. Discretia este esentiala, de aceea calatoream in orasele apropiate. Prefer sa nu se afle de dependenta mea de sex. Erau ocazii in care straluceam sub lumina soarelui, in care puteam sa ma prefac ca nimic nu se schimbase, ca aveam lumea din nou la picioare. Minunea nu dura nici trei zile... reveneam la cuibul meu, unde imi reluam tabieturile sihastrice si uitam de Armani, Yves Saint Laurent ori Missoni. Sexul era singurul factor revitalizant al acelei perioade. Imi reincarcam bateriile. Si intr-o dimensiune existentiala ca a mea, inevitabil ma intrebam: Cu ce am pacatuit? Ani de munca si dedicare de sine pentru a construi un mare zero?
Oare de ce niciodata socoteala de acasa nu se potriveste cu cea de la piata? Oricat de mult am incercat sa imi tin motivatiile intiparite in minte, o lunga serie de evenimente intempestive au tinut mortis sa ma mentina la pamant. Am luat palma dupa palma pentru ca am indraznit sa aleg, rational, ceea ce era mai bine pentru mine. De ce in loc sa ma pot mandri cu decizia mea, de fiecare data cand mi se punea intrebarea "De ce?", fierbea in mine nestiinta? Imi dau silinta sa-mi gasesc un raspuns... dar ajung mereu sa estetizez motivatiile fata de ceilalti. Nici macar atunci cand nu avem nimic de pierdut, nu suntem in stare sa acceptam realitatea? Sa acceptam sa fim judecati? Se pare ca nu.
Exista sau nu o bariera intre viata privata si cea profesionala? Daca da, de ce la serviciu vorbim cu colegii despre problemele de acasa, iar in familie despre intamplarile de la birou? Cine a hotarat ca cele doua emisfere nu trebuie sa se intersecteze, sa fuzioneze?
Eu am ales varianta complexa: afaceri cu un ex, devenit amic, devenit foarte bun prieten. Ex-ul devenit amic se afla intr-un impas financiar, iar eu m-am hotarat sa-i dau o mana de ajutor... si ne-am aventurat in afaceri. Totul mergea conform planului, cu cateva picanterii. El nu vorbea limba romana, doar spaniola si foarte putin engleza. Eram pilonul de capatai al relatiilor sale interumane. In orasul ales de el, dupa spatiile verzi, peisaje si interculturalitate... am decis sa deschidem o activitate impreuna. Lumea era frumoasa si zambitoare, era liniste si pace... ca inaintea oricarui razboi. Luasem un apartament de 3 camere impreuna, eu imi gasisem un iubit, iar Ex-ul avea si el o relatie. Astfel, deseori eram 4 persoane la cina, niciodata la dupa-cina. Pentru mine cand un iubit devine Ex, ramane un ex pentru totdeauna. Din afara poate parea anormal, dar eram o mare si aparent fericita familie.
Nu am crezut niciodata in teoria paharului plin (de compromisuri) care da pe-afara. Credeam ca nu se poate inghiti la infinit... pana la un moment culminant in care sa izbucnesti ca o explozie. Paharul nu numai ca a dat pe-afara, ci s-a spart in mii de reprosuri si fraze inghitite in ani de frustrari tinute ascunse pentru a nu agita apele. Ca Stan Patitul... a trebuit sa astept sa le traiesc pe toate pe pielea mea. M-am coborat la nenumarate compromisuri care nu tineau de viata mea intima, devenisem prelungirea fizica/psihica/morala a partenerului meu de afaceri. Implicarea mea in viata lui privata a intrecut imaginatia si a reusit sa distruga incetul cu incetul serenitatea raportului meu de cuplu. Stiam cand o facusera ultima data, ce le placea sa faca la pat, ultimele cadouri cumparate (spre gelosia mea: Gucci, Dolce si Armani). Al meu iubit imi aducea "bijuteriile saracilor" sau ceea ce numesc muritorii de rand, buchete de flori (inutile si efemere). Normal ca gestul il apreciam, dar diamantele dureaza pentru totdeauna!
Limba ramasese pentru Ex o mare problema, iar eu continuam sa traduc in dublu sens nenumarate mesaje scrise si verbale. Fara numar, fara numar! Era un stress incontrolabil, ajunsesem in ipostaza de a accepta orice "ordin" fara a ma opune. Dispozitia de a-l ajuta se transformase in obligatia de a deservi. Cat despre afaceri... mergeau binisor, doar ma ocupam eu de ele! Am taiat panglica magazinului de fite impreuna, am ras si baut champagne Moet impreuna la inaugurare... am muncit... doar EU am muncit... de data asta nu impreuna! Si de aici buba! Dupa o discutie polemica transformata intr-o cearta de mahala.... s-a rupt orice ne legase pana atunci. Eu si Ex-ul nu mai puteam fi prieteni, cu atat mai putin parteneri de afaceri.
Mi-am luat jucariile si am plecat atunci cand am simtit ca vocea mea nu mai producea ecou nici pentru mine. Era cea mai buna si lucida decizie pe care o luasem in viata mea... cel putin asa am perceput eu intreaga poveste la momentul respectiv. Problemele personale devenisera prea personale, iar iubitul meu nu facea parte din acest cerc vicios. Inca nu stiu daca mobilul despartirii noastre a depins de plecarea mea din oras sau de incompatibilitatea dintre noi. Cand am plecat am simtit ce inseamna fericirea. Abia dupa cateva luni am remarcat ca n-am schimbat decat pozitia geografica, nu si starea mea de spirit; decizia de a lasa totul in urma, fara a privi inapoi, fara regrete si tot tacamul... nu a functionat. Singurul lucru pozitiv era ca in timp ce eu am trait in izolare, restul lumii a batut pasul pe loc. Am avut surpriza de a-i regasi pe toti in aceleasi pozitii, cu aceleasi vechi probleme si preocupari. Dependenta Ex-ului de mine nu a incetat, ne auzeam des la telefon... formal, ne salutam prietenii comuni si familia. Timpul a cicatrizat litigiul si am redevenit amici la distanta. Pana cand mi-a pus intrebarea care avea sa-mi schimbe felul de a fi. "Cand vii in vizita? A trecut atat de mult timp de cand nu ne vedem... Chiar m-ai uitat?". Am refuzat elegant cu diferite scuze credibile. Intr-o noua criza de pur rationalism, mi-am zis: De ce nu? In aceeasi zi am raspuns "Da". Era inceputul unui nou ciclu in viata mea, in care incepeam sa cunosc, sa invat si mai apoi sa ma confund cu spontaneitatea. Calatoria era un motiv in plus pentru a-mi calma setea de sex. Un mic anunt mi-a fost suficient pentru a-mi umple agenda. Valiza Luis Vuitton era fericita, nu isi mai facuse plinul de foarte mult timp. Impreuna urma sa incepem o noua aventura. De atunci aveam sa zic "Da" multor propuneri, nu neaparat legate de sex. Viata ne pune la rascruce de drumuri de nenumarate ori. Sfatuiesc sa alegeti deseori ceea ce nu va reprezinta, astfel veti avea mult mai multe surprize de la viata. Evitati orice este previzibil (nu si castigurile, eh!).
In tot acest timp am incercat mai multe metode de recuperare profesionala. Portile se deschideau si se inchideau rapid, nimic nu parea a-mi surade. Am ajuns sa ma complac in situatia de criza si nu am putut sa nu ma intreb: Este destinul pecetluit pe un sistem de calcul bivalent si temporal? Exista perioade in care trebuie sa ne mearga prost indiferent de ce am face? Un an in care toate merg pe dos si 7 ani in care toate merg pe roti? Mi-am acceptat anul sabatic in asteptarea unor ape mai limpezi. Nu ma mai puteam hrani nici cu optimism, nici cu fratele sau mai mare, pesimismul. "Sa fie voia sortii", mi-am zis.
Am revenit in orasul multicultural dupa luni de absente, la insistentele Ex-ului si la indemnul Ego-ului meu metamorfozat sub tutela spontaneitatii. Toate imi rezultau noi, ca atunci cand privesti imagini cu orasele lumii pe net, inainte de a le vizita. Eram un turist in Orasul Trecutului. Ceea ce imi vedeau ochii acum era asemanator dezamagirii piramidelor egiptene live ("unde e desertul si ce e cu soseaua dintre piramide?"). Analog, locurile in care am trait atata timp nu imi erau cunoscute, iar ceea ce apreciam odinioara, ma dezamagea nespus. Cinematograful in care ma tineam de mana cu iubitul meu imi rezulta claustrofobic si deranjant. Amintirile pareau vise, pe alocuri cosmaruri. Unde si cand sa se fi produs transformarea?
Daca tot era o intoarcere in timp, am acceptat si intalnirea cu Noul Ex. Ne despartisem fara polemici si desi nu mai vorbisem deloc in tot acest timp... ne-am bucurat amandoi de clipele petrecute impreuna. Am iesit in club etaland un zambet fals in fata tuturor prietenilor. El imi statea alaturi, reconfortant. Faptul ca ma schimbasem era evident, intr-atat incat Noul Ex presupunea ca am emotii... A fost simpatic sa aflu ca inca ma mai dorea. Imi cauta mereu privirile, incerca sa ma atinga fugaci. Pentru mine iubirea e ca o vaza pentru flori. O data ce se sparge, chiar si lipita, va ramane pentru totdeauna o vaza sparta si lipita. Sunt insa multe sanse ca vaza sa mai poata ocroti multe buchete de flori. Poate din aceleasi considerente am lasat o fereastra deschisa intre mine si Noul Ex.
In Orasul Trecutului, intr-o plimbare pe bulevard, m-am oprit in fata unei vitrine intrebandu-mi reflexia: "Ce cauti aici?". Sa fi fost oare nevoia neconditionata si categorica de a ma hrani din trecut? Exista bariere pe care nu reusim sa le depasim? Timpul vindeca ranile, dar trecutul ne reprezinta si nu poate fi neglijat? Nu stiu, ma intreb. Sau dezvoltasem o noua dependenta petru ecsi? Sa fie pacatul impardonabil continuarea unei relatii, preschimband iubitii in prieteni si amicii in parteneri de afaceri? Cand trebuie pus punct final si de ce nu punct si virgula?

From The Diary of A.E.